Meniu Închide

„Pentru mine, Ferentari are un American style, un loc cu destui oameni talentați și foarte mulți dintre ei respectuoși”—Sinceritatea lui R.M.C., artist hip-hop/trap în devenire 

Matei Răzvan Constantin, pe care prietenii îl știu drept R.M.C. sau Mateiu, este unul din miile de tineri din România care încearcă să-și schimbe viața prin muzică. Ceea ce în copilăria sa tulbure era doar o modalitate de evadare din cotidian a devenit în timp o pasiune și un vis cu potențial de carieră. R.M.C. iubește respectul pe care îl degajă locuitorii din Ferentari și nu-și ascunde admirația pentru tradițiile romilor și felul în care reușesc ei să rămână uniți. Povestea de viață a lui Mateiu este, de fapt, cea a oricărui copil provenit dintr-o familie fără posibilități, greu încercat de viață și maturizat devreme, edificat total asupra drumului de urmat—în cazul lui, muzica!

Mai multe despre R.M.C., într-un autoportret cât se poate de motivațional:

Salut,

Mă numesc Matei Răzvan Constantin și am 20 de ani. Prefer să mi se spună (Mateiu) sau R.M.C. Am început să văd viața dură încă de mic copil… Am fost genul de copil căruia nu i s-au dat multe șanse spre lucruri bune…

Fiind un copil necăjit, mă întrista tot timpul faptul că nu puteam să am ce aveau alții de vârsta mea, mă întrista faptul că nu am putut să o ajut pe mama, pe sora mea, pe frații mei. Dar am înțeles, într-un final, că erau zile în care nu puteam face nimic.

Am crescut în Județul Dâmbovița, într-un sat uitat de lume (Pietrari). Acolo nu puteam visa. Nu puteam să sper că voi avea măcar puțin din ce-mi doream atunci. Am înțeles devreme că viața e grea, că viața e o luptă pe care trebuie să o câștig. Am muncit mult, și eu și fratele meu, încă de mici. Mama s-a chinuit cum a putut să ne țină lângă ea pe toți. Suntem 3 frați. Trebuia să fim 7, dar, din păcate, Dumnezeu a ales să rămânem 3.

Am crescut într-o casă veche, pe un deal, unde drumul până la civilizație era de maxim 3 km. Nu puteam merge, deoarece nu aveam bani, mă simțeam ultimul om când cineva îmi spunea:

„Ăsta n’are niciun viitor”;

„Cine, mă? Săracu’ ăla?”;

„Nu ne jucăm cu tine. Uite și tu ce haine ai”;

„Sărăcia nu o poți schimba, obișnuiește-te”.

Nu mă puteam gândi la bine, când tatăl meu biologic nu mă iubea. Când spun nu mă iubea, mă refer absolut la tot ce aveam nevoie de la el ca tată: să mă învețe lucruri, să îmi arate ce e bine,  să mă înțeleagă și să îmi ofere atenție. Am fost trist aproape toată copilăria mea. A fost un chin, un chin că îmi doream să ies, să plec să fac ceva odată, dar nu puteam.

Mama și-a făcut tot timpul treaba, m-a învățat cât a putut, ce a putut și s-a străduit să ne arate că ne poate educa pe toți la fel, că ne poate da „cei 7 ani de acasă”, chiar dacă mâncam o pâine la 2 zile și vedeam cu ochii mei cum uneori n-aveam acea masă de seară (ca majoritatea copiilor). Totuși, deși mama făcea într-un fel să fie cât de puțin pentru a ne vedea bine, am trăit la modul „mâine ce mâncăm”… Am trăit greu, prin ploi, prin furtuni și n-am avut acele dulciuri multe, acele jucării, acele telefoane și acei bani mulți care să-mi ofere ieșiri.

Munceam la o stână de oi, și eu și mama, și fratele meu și sora mea, munceam unde găseam, ce găseam, mâncam ce dădea Dumnezeu, nu mi-a fost niciodată rușine că am crescut așa, că am tras cu dinții mult și mereu pentru a realiza foarte puțin.

Nu mi-a fost rușine să spun de unde vin.

Nu mi-a fost rușine să spun cine sunt.

Cine m-a crescut și cui o să-i rămân dator toată viața pentru educația dată.

Am fost mereu genul de copil care își dorea mai mult, care voia să ajute oamenii, chiar dacă el nu avea nimic de oferit. Am o inimă mare, un suflet plin de cicatrice, o copilărie mult prea dezechilibrată, dar totodată un respect, un caracter și un loc de bună ziua peste tot pe unde viața mă duce sau mă încearcă.

Anii au trecut, timpul nu l-am putut ține în loc, am ajuns în județul Călărași, comuna Vâlcelele, după ce mama a ales că e mai bine fără tatăl meu biologic. Odată ajuns aici, viața mea avea să simtă o mică schimbare.

Începusem să scriu toate întâmplările mele, toate trăirile grele, toate pasele și momentele de anxietate și nesomn. Efectiv, tot ce mă durea scriam pe o foaie. Și ușor, ușor, ajunsesem să pun versurile mele pe anumite negative. Așa a început să iasă arta mea și, cu un suflet mare și o ambiție de oțel, am făcut un pas spre ceea ce nu credeam că voi reuși.

Am intrat la școală, am început să văd oamenii duri, dar și oameni care au fost lângă mine doar pentru a mă învăța lucruri și a-mi arăta că dacă vrei cu adevărat o schimbare, o lași lejer să intre în viața ta.

Am continuat să scriu, să simt, să încep să comunic, să învăț chestii bune, dar și chestii rele.  Am făcut și greșeli, că e omenesc, am învățat din ele, am pierdut oameni dragi.

Când a murit al doilea soț al mamei, tatăl meu vitreg, la care țineam foarte mult, știam că va fi o dramă pentru mama și un film mult prea trist pentru mine. A făcut un cancer galopant, nu a durat mult timp și l-am pierdut. Atunci mi-am dat eu seama de următoarele lucruri:

Că trebuie să fiu puternic, că Dumnezeu alege și doar el știe de ce.

Că trebuie să fiu lângă mama și 100% trebuie să o țin în picioare.

O perioadă grea, o perioadă tragică fără gânduri mărețe, fără vise de atins… Și simțeam că pierd tot… Mama nu a trecut peste asta nici acum. Dar știe și ea, exact cum știu eu, că acel om numit tată e acolo sus și mă îndrumă spre mai bine mereu.

În liceu, la Călărași, muzica începuse să devină dependență, scriam din ce în ce mai bine și mama era deja mândră că pot (știa că pot, știa că vreau). Dar aveam momente de reținere din cauza acelui trecut, pe care cu greu l-am lăsat acolo.

Astăzi, îmi doresc să mă realizez, să am o casă a mea, să o ajut pe mama să termine de achitat această casă, frate’miu să vină din Germania să locuiască cu mama, să pot munci pentru mine să-mi fac și eu o casă, să-mi pot lucra piesele aici la mine la țară, să poată veni copiii să vadă din suflet că pot avea o șansă. Vreau să am ceea ce n-am avut, sunt dispus să muncesc de 10.000 de ori mai mult, asta-mi doresc, asta vreau, să fac, să fie toată lumea fericită cu puțin mai mult, sper și sunt sigur, în același timp, că o să reușesc. Am învățat că se poate!

Muzica e una dintre cele mai frumoase iubiri ale mele, muzica mă calmează, muzica îmi arată că pot face artă, îmi arată că pot avea un mesaj către acei copii și oameni, care poate au fost la fel ca mine și încă nu au văzut cât de puternici sunt.

Când am început să am un calculator și un microfon, a venit un prieten să tragem o piesă. Și nu a ieșit. Nu cunoșteam programe. Ne chinuiam să tragem din genunchi. Dar n-am cedat, am continuat, am ajuns să pun piese pe YouTube. Și dacă mă uit acum la prima piesă, îmi aduc aminte cât de greu mi-a fost. Sută la sută pot!

Stilul de muzică pe care mi l-am format și pe care l-am abordat de-a lungul timpului a venit mereu din trăiri și experiențe de viață, mai ales viața mea de zi cu zi.

Când eram  la început și nu știam atât de multe despre arta scrisului, făceam cover-uri, după alți artiști, cum ar fi:

Connect-R (Dacă dragostea dispare);

Nane (Mi-e dor);

Nimeni Altu’ (Definiții elementare), etc.

Mi-e greu să spun o piesă preferată, pentru că am mai multe. Dar, dacă mă gândesc mai bine, am o piesă super bună. O cântă El Nino: Binecuvântat. Piesa asta a avut un efect foarte bun asupra mea, cu impact emoțional puternic. Rebeliunea unui puști care a făcut greșeli și, cu timpul, a văzut ce este cel mai bine pentru el. Chiar dacă a gafat deseori, a avut ambiția și puterea să creadă mereu în mai bine.

În general, ascult rap (hip-hop) old school și underground. De vreun an, sau cam așa, am început să ascult și trap. Totodată am început să scriu și piese trap. Mai rar, ascult și Tyga, Lil Wayne, Lil Durk, Russ…

Am fost sportiv la CSM Călărași, la lupte libere, și acolo eram obișnuit să ascult ceva pentru training, gen motivațional (Tupac remix, Ice Cube, 50 Cent). Chiar dacă nu înțeleg engleza atât de bine, mă face să mă simt bine și acum.

Pentru mine, muzica este în primul rând o ieșire sufletească din cotidian. Mă împacă, mă face să mă simt eu în momentele când apar confuzii în viața mea. Văd în muzică o șansă de a-mi ajuta familia, de a ieși într-un fel din captivitatea asta fără posibilități și-mi spun mereu cât de mândru sunt că am reușit.

Înainte să am o idee mai clară despre Ferentari, n-am aplecat niciodată urechea la foștii mei amici, la ce se vedea la TV, pe YouTube… Unde știm cu toții că se vorbește că e un cartier nu știu cum… Nu, eu n-am gândit așa!

Pentru mine, Ferentari e ca un American style, sunt acolo oameni talentați și foarte mulți dintre ei respectuoși. Indiferent că sunt romi, români, cu sau fără școală, că au învățat pe stradă sau acasă, au un respect pe care alții nu îl dobândesc nici după facultate sau sfaturi de la psiholog: puștani cu vise mărețe și fete care încă sunt cum trebuie să fie la vârsta lor (și, când spun asta, mă refer strict la faptul că au onoarea pe care nu le-o calcă toată lumea).

Iubesc stilul romilor, le iubesc tradițiile, dar totodată iubesc că se iubesc între ei și nu lasă vorba, fapta sau altceva să-i despartă. Sunt uniți, însă nu doar pentru asta au tot respectul meu. Sunt exact cum trebuie. N-am suportat niciodată rasismul, indiferent de etnia împotriva căreia se manifestă.

Cam ăsta este Mateiu’ și asta a fost o parte din sufletul meu.

Și nu uita, când simți că o să pici, ai încredere în tine că te poți ridica și poți merge mai departe prin toate. Nu te opri dacă ai pierdut, oprește-te doar să te întrebi unde ai greșit.

Mulțumesc!

***

Cu R.M.C. a stat de vorbă Niko G. în cadrul proiectului „Avdives, khetanes” (trad. „Astăzi, împreună”) desfășurat de Fundația Amfiteatru. Niko G. este actriță, compozitoare și cântăreață rap care produce artă antirasistă și feministă.

***

Adolescenți și tineri creativi, care au crescut în cartierul bucureștean Ferentari, scriu articole despre cultura romă în cadrul proiectului „Avdives, khetanes” (trad. „Astăzi, împreună”), derulat de Fundația Amfiteatru. Aceștia beneficiază de îndrumare editorială specializată. „Avdives, khetanes” are ca scop consolidarea creșterii incluziunii și dezvoltarea premiselor pentru o calitate mai bună a vieții pentru copii de etnie romă din comuna Belin, județul Covasna, și zona urbană marginalizată Ferentari (sector 5, București).