„KATHE, AKANA! are un mesaj social clar de educație, de conștientizare și întărire a unei identități pozitive, iar această diversitate culturală despre și mai ales cu romi, lucrează pentru o armonizare în interior, pentru comunitatea romă, cât și în exterior, pentru populația majoritară ne-romă”, spunea anul trecut Alex Fifea, fondatorul primului festival internațional de teatru rom din România. Alex și-a descoperit pasiunea pentru actorie în ultimul an de liceu, prin intermediul Teatrului Studențesc Podul, condus de regizorul Cătălin Naum. La absolvirea UNATC-ului, tânărul actor a refuzat, însă, propunerile de colaborare cu teatre de stat și a ales libertatea totală pe care ți-o dă statutul de actor independent. A ales drumul mai greu, cum se spune, pentru că i s-a părut mai important să poată vorbi și juca despre aspectele mai puțin plăcute ale societății. Acum, la mai bine de un deceniu de la primii săi pași în teatru, Alex Fifea a devenit una din principalele voci ale scenei independente din România. Festivalul de teatru rom KATHE, AKANA! este cu siguranță o confirmare a acelei profesiuni de credință:
Eugen Raportoru a ajuns în punctul în care opera sa vorbește de la sine. Invitat la Bienala de la Veneția din acest an ca să reprezinte Institutul European de Artă și Cultură a Romilor, Eugen Raportoru își confirmă statutul de simbol în artă al acestei etnii. Viața lui nu a fost deloc ușoară și a cunoscut o consacrare târzie, dar faptul că a reușit, în pofida tuturor adversităților, îi demonstrează potențialul de a deveni un model pentru tinerii romi aspiranți. La fel cum fusese și maestrul Ion Brodeală pentru tânărul Eugen, într-o perioadă în care cariera strălucitoare de azi nici măcar nu se putea întrezări…
Vreme de secole, muzica a fost singurul mod în care populațiile roma și-au dus mai departe cultura, tradițiile, limba și chiar miturile. După prăbușirea comunismului, lumea a avut brusc acces la o mare varietate de muzică provenită din această cultură. La începutul anilor ’90, romii balcanici au început să apară în filmele unor regizori iugoslavi și francezi (Emir Kusturica, Tony Gatlif), în vreme ce lumea occidentală le îmbrățișa, din ce în ce mai tare, coloratele stiluri muzicale.
Numele lui este Mihai Gabriel Pripici, însă apropiații îl știu ca „Miki”. Are 22 de ani și s-a născut în București, însă a petrecut o importantă parte din viață la Călărași. Pasiunea pentru muzică o are de mic, când fredona prin casă și la școală piesele artiștilor preferați. În paralel, Miki și-a descoperit interese pentru mai multe zone, de la artă, la știință și informatică.
O mare parte din istoria lor, romii est-europeni și afro-americanii au avut destine similare. Ambele populații au îndurat secole de sclavie și tot ambele au fost emancipate, aproape simultan, în secolul al XIX-lea. Chiar și după, ambele au continuat să sufere ani de discriminare, sărăcie, marginalizare, locuire insuficientă. Al Doilea Război Mondial a fost evenimentul care le-a separat destinul comun, ducându-i pe romi în Poraimos (aprox. 1,5 milioane de morți), iar pe afro-americani, spre mișcarea drepturilor civile și alte victorii legale care au măcinat, în timp, segregarea. Poveștile lor sunt exemple de reziliență în vremuri întunecate. Poveștile lor sunt de un eroism surd, care merită admirat…
Ziua Internațională pentru Eliminarea Discriminării Rasiale este o inițiativă a Organizației Națiunilor Unite sărbătorită în fiecare an, începând din 1966, pe data de 21 martie. Momentul declanșator, în care s-a înțeles necesitatea unei zile a luptei globale împotriva discriminării, a fost uciderea—pe 21 martie 1960—a șaizeci și nouă de persoane care protestau pașnic împotriva apartheidului (sistem social, politic și economic rasist) în districtul Sharpeville din Africa de Sud.
Astăzi, în Europa, trăiesc circa 10–12 milioane de etnici romi, despre care scriitorul german Günter Grass spunea că sunt deja: „Adevărați europeni!” Din păcate, aceste sentimente nu sunt împărtășite de toată lumea. Vorbim de un continent unde populațiile roma au fost supuse unei discriminări sistematice, culminând cu oroarea absolută a Holocaustului.
Pentru Niko G, muzica lăutărească este parte din viața ei, din începutul său de carieră. În copilărie, Niko a mai avut ocazia să cânte de două ori muzică lăutărească și romani, alături de Damian & Brothers. Așa s-a născut și dorința ei de a reveni într-o bună zi pe scenă.
Zita Moldovan este actriță și prezentatoare a emisiunii „Din viața romilor”, transmisă la Național TV. În 2006, după absolvirea Facultății de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca, a colaborat cu Teatrul de Operetă și Musical „Ion Dacian” la spectacolul „Broadway București”. Co-fondatoare a Companiei de Teatru Giuvlipen din 2014, Zita Moldovan și-a trecut în repertoriul artistic spectacole precum „Gadjo Dildo”, „Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?”, „Albastru Portocaliu”, „Corp Urban” și „Kali Traś” (primul spectacol despre Poraimos, în coproducție cu Teatrul Evreiesc de Stat, regizat de Mihai Lukács).
Prima oară când am descoperit muzica lui Django Reinhardt (1910–1953), habar n-aveam de legăturile lui cu modernismul culturii roma. Django, pe numele lui real Jean, a fost un chitarist de etnie romă care a produs o muzică foarte mișto. Așa m-am apucat să citesc mai multe despre viața lui Django și arta lui. Așa am descoperit că întreaga idee de jazz roma a venit abia mai târziu, după moartea lui Django. În cele din urmă, stilul lui a devenit un fel de muzică populară pentru minoritatea sinti (căreia i se mai spune și Manush, răspândită în special prin Alsacia și alte regiuni din Franța și Germania).